TRECUSERĂ TREI ANI DE CÂND DEPUS-ESE CEREREA DE DIVORȚ. TREI ANI ÎN CARE ÎNVĂȚASE SĂ RESPIRE FĂRĂ EL.
Trei ani plini de încercări disperate de a construi un colț de stabilitate, în care Theo să nu mai audă țipete, să nu se mai înfioare când se răsucește cheia în yală, să nu se mai teamă să ceară o a doua prăjitură.
Robert se ridică și se apropie de bibliotecă. Luă una dintre ramele cu o poză cu Theo.
— Da, băiatul crește. Seamănă cu mine, nu? — spuse cu un zâmbet plin de satisfacție.
Veronica tăcea. Mereu știa cum să atingă locurile dureroase.
— Mă gândeam… poate că Theo ar putea locui la mine câteva luni. — vocea lui era voit lejeră. — E timpul să primească o educație bărbătească. Altfel, o să devină prea moale înconjurat de „prietenele” tale și de tot rozul ăsta din jur.
Veronica îl privi. Privirea ei tăioasă ca un cuțit.
— Te referi la acele femei care m-au ajutat când ai fugit într-un alt oraș cu stagiare mai tânără? Sau la cele care stăteau noaptea cu mine când plângeam în pernă, ca să nu-l trezesc pe fiul meu?
Râse, dar nervos. Nu era obișnuit ca ea să-i vorbească așa.
— Și mie mi-a fost greu. Și eu am suferit, — încercă el, dar ea îl întrerupse:
— N-ai suferit. Ai fugit. Și acum te-ai întors și vrei iar ca totul să se învârtă în jurul tău.
Robert ridică iritat mâna:
— Of, hai că exagerezi! Oricum ești singură. N-a vrut nimeni un „pachet complet” cu copil, nu? Sau ți-ai găsit pe cineva? De asta ai schimbat mobila?
Nu știa. Nu știa că într-adevăr ea nu era singură. Nu cu un bărbat — ci cu ea însăși. Cu noua Veronica, cea care nu mai plângea noaptea în tăcere.
Se ridică dreaptă.
— Am schimbat mobila pentru că am vândut inelul pe care mi l-ai dăruit în ziua nunții. E simbolic. Era frumos, dar greu. Ca tine. Nu mai aparții acestui loc — nici fizic, nici în amintirile mele. Ești o povară de care mă eliberez treptat. Zi după zi.
El înlemni. Apoi spuse printre dinți:
— Ești nerecunoscătoare. Eu ți-am dat viață!
— Nu, Robert. Tu mi-ai dat o lecție. Dureroasă, dar valoroasă.
În acel moment, Theo ieși din cameră cu rucsacul în spate și cartea în mână.
— Sunt gata! — anunță zâmbind.
Veronica îl îmbrățișă.
— Theo, astăzi mergi la tati, dar vreau să știi ceva: nu trebuie să devii altcineva ca să fii iubit. Tu ești deja minunat. Doar fii tu însuți. Întotdeauna.
Robert bombăni:
— Iar începi cu prostiile tale siropoase…
Dar Theo se uită la mama lui și șopti:
— Te iubesc, mami. Foarte mult.
— Și eu pe tine, puiul meu. Pentru totdeauna.
Când ușa se închise, Veronica se lăsă încet pe podea. Mâinile îi tremurau. Dar nu de teamă. Ci de putere. Nu s-a prăbușit. Nu a plâns. Spusese tot ce ținuse în ea ani de zile.
Telefonul vibra. Un mesaj de la avocat:
„Salut, Veronica. Totul e pregătit. Ești sigură că vrei să depunem cererea de majorare a pensiei alimentare și restricționarea vizitelor?”
Închise ochii. Apoi tastă:
„Da. E timpul să pun punct. Nu pentru mine. Pentru fiul meu.”
Târziu în noapte, cu Theo la tatăl lui, Veronica stătea în bucătărie cu o cană de ceai în mână. Liniște. Aceeași liniște care înainte o înfricoșa. Acum o liniștea.
A doua zi, fix la ora zece dimineața, Robert urcă în grabă scările. Nu a sunat la sonerie — bătea cu pumnii în ușă.
— Deschide! Ce-i cu tâmpeniile astea?! De ce mă sună avocatul tău?! Ai înnebunit?!
Ea deschise ușa cu telefonul în mână — camera era pornită.
— Mă ameninți?
El păși înapoi.
— Ce? Nu… doar că…
— Nu mai sunt neajutorată. Nu-ți mai e frică de tine, Robert. Nu te apropia de mine fără citație. Și uită de „educația ta bărbătească”. Bărbații adevărați nu abandonează și nu umilesc pe cei pe care i-au numit familie.
Vecinii ieșiseră pe hol. Robert simți privirile lor și strânse din maxilar. Se întoarse și plecă.
După două zile, Theo s-a întors și a spus:
— Mami, tati era supărat. Dar eu tot pe tine te iubesc. Cu tine e mai bine.
— Pentru că acasă e pace, — i-a zâmbit ea. — Iar pacea începe cu iubirea. Cea adevărată.
Și în acea noapte a adormit liniștită. Fără frică. Cu inima ușoară. Trecutul nu mai avea putere. Iar viitorul începea acum.
