Într-o seară, Daniel nu a putut adormi. Stătea întins în patul său, privind tavanul, de parcă acolo s-ar fi aflat toate răspunsurile. Moartea mamei îi zdruncinase lumea interioară, iar tatăl său, odinioară puternic și neclintit, stătea acum adesea singur în tăcere, fără să aprindă luminile.
Trecuse aproape un an de la înmormântarea Elizabetei, când Richard a murit pe neașteptate, în urma unui infarct. Totul s-a întâmplat brusc — într-o dimineață, singur, în biroul său. Daniel nu apucase nici să vorbească, nici să-și ia rămas-bun.
Înmormântarea a fost modestă. Richard nu fusese niciodată un om al aparențelor, iar testamentul, deschis în fața notarului, a surprins pe toată lumea. Proprietarul showroom-ului auto a devenit un vechi partener de afaceri al tatălui, mai multe conturi au fost transferate către persoane necunoscute — iar avocatul a ridicat din umeri, spunând doar: „Așa a vrut el”. Iar lui Daniel i-a fost lăsat un teren mic și o casă veche, izolată, despre care nu auzise niciodată.
— E vreo greșeală? — a întrebat. — Tata avea mai multe clădiri în centru. De ce am primit doar asta?
Notarul a răspuns calm:
— În testament scrie clar: «Pentru fiul meu Daniel — coliba din pădure, ca să poată într-o zi să înțeleagă». Nu sunt alte explicații.
Cuvintele tatălui păreau ciudate. „Ca să poată înțelege”? Ce anume trebuia să înțeleagă?
O săptămână mai târziu, Daniel a plecat acolo. Călătoria a fost lungă: tren, apoi autobuz, și în cele din urmă — pe jos, pe un drum de țară. Satul în care se afla casa era de mult părăsit. Doar pădurea din jur, liniștea și un gol apăsător.
Când a deschis lacătul ruginit și a pășit înăuntru, aerul mirosea a umezeală și lemn. Casa nu era chiar o ruină: mobilier simplu din lemn, o sobă veche, cărți pe rafturi și albume cu desene.
Atenția i-a fost atrasă de un detaliu: în cameră se afla un șevalet. Proaspăt. Curat. Pe el — o pânză grunduită în alb, de parcă cineva voise să picteze, dar nu apucase.
A mângâiat lemnul cu palma și apoi a observat un plic așezat cu grijă pe masă. Hârtia era îngălbenită, dar scrisul era clar:
„Pentru Daniel. Iartă-mă că am tăcut. A venit timpul să afli.”
Mâinile i-au început să tremure. A desfăcut scrisoarea.
Fiule,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Am ascuns un adevăr întreaga viață — nu pentru că nu aveam încredere în tine, ci pentru că mi-a fost teamă că vei păși în el prea devreme, înainte să fii pregătit.
Tu, la fel ca mama ta, ai un dar. Nu doar talent la desen sau poezie, ci o viziune adevărată. Ceea ce ai simțit mereu — umbrele, chipurile, visele care se adevereau — nu au fost invenții. Sunt parte din cine ești tu.
Am încercat să te țin în „lumea reală”. Ți-am oferit tot ce-am putut — un cămin, siguranță, cunoaștere. Dar drumul tău e altul.
Această casă a aparținut bunicului tău. El era pictor, iar în lucrările lui prindea viață ceea ce picta. Aici, prezentul și trecutul se amestecau. Această colibă este un loc de putere. Ai grijă. Unele picturi nu trebuie niciodată terminate.
Ți-am lăsat o singură pânză. Doar tu vei ști ce trebuie să apară pe ea. Dacă alegi să pictezi — urmează-ți intuiția. Totul ți se va dezvălui.
Daniel s-a așezat, năucit. Își aminti cum, în copilărie, visa adesea oameni necunoscuți, cu care vorbea în vis. Cum odată desenase o casă în flăcări — iar o săptămână mai târziu, pe internet, văzuse acel același imobil ars. Mama lui îl îmbrățișase atunci și îi șoptise: „Nu e vina ta”.
Crezuse că totul fusese o coincidență. Dar acum…
În noaptea aceea nu a dormit. A stat pe prispa casei, ascultând pădurea, vântul, foșnetele. Părea că locuința prinde viață.
A doua zi dimineață s-a trezit, a pus șevaletul lângă fereastră și a început să picteze. Mâna i se mișca singură. Fără gânduri. Fără schițe. Doar inima și pensula.
Mai întâi au apărut copacii. Apoi — o siluetă feminină în alb. Chipul — neclar, ca prin ceață. În jurul ei — foc. Dar focul nu ardea. Focul o proteja.
Când a terminat, soarele era aproape de apus. Daniel era epuizat, dar simțea o pace ciudată.
S-a întors să plece… și înlemni.
În cadrul ușii stătea o femeie. Rochie albă. Părul strâns în coc. Îl privea zâmbind. Și, deși era întuneric, el știa. Era Elizabeta.
— Mamă? — șopti el.
Ea nu spuse nimic. Se apropie, îi atinse ușor mâna — și dispăru, ca aburul unui ceai fierbinte.
Daniel închise ochii. Nu de frică. Din recunoștință.
De atunci a rămas în acea casă. Lucra în tăcere, picta tablouri care, mai târziu, aveau să devină populare în galerii, sub un pseudonim. Dar niciunul dintre ele nu era doar un simplu peisaj. Toate aveau un mister: unii recunoșteau în ele rude decedate, alții — locuri în care nu fuseseră niciodată, dar pe care le visau din copilărie.
El nu căuta faimă. Găsise un sens.
Iar într-un colț al atelierului său stătea și acum prima pânză — cu femeia în flăcări care îi păzea drumul. Iar de fiecare dată când trecea pe lângă ea, șoptea:
— Mulțumesc, mamă. Am înțeles.
