— Ești vie, — a spus Sebastian încet, privind-o direct în ochi. — La naiba… Nu m-am așteptat la asta.
Elizabeth păși înăuntru fără să spună un cuvânt. În spatele ei, doi agenți de securitate în civil închideau ușa. Thomas, tatăl ei, rămase aproape de ea, cu privirea tăioasă fixată pe bărbatul care încercase să-i omoare fiica.
— Ce-ai crezut? Că o să mă îngropi de vie și o să dispari cu banii? — vocea lui Elizabeth era joasă, dar plină de o furie rece. — Că voi rămâne o notă de subsol într-un dosar de poliție? O altă victimă naivă?
Sebastian nu răspunse imediat. Își lăsă paharul jos pe masă și își întinse mâinile pe genunchi, ca un actor care acceptă aplauzele după o piesă lungă.
— Ai fost mai puternică decât am crezut, a recunoscut el. — Dar tot nu înțelegi. Nu a fost niciodată despre tine. A fost despre libertatea mea. Despre scăparea dintr-un sistem corupt, dintr-o viață pe care nu am ales-o.
— Și ai ales să mă omori, — l-a întrerupt Thomas. — Să iei tot ce era al ei. Numele, averea, viitorul.
— Am ales să trăiesc, — a spus Sebastian. — Iar pentru asta… cineva trebuia să piardă.
Unul dintre agenți se apropie de el, dar Elizabeth ridică mâna. Încă nu. Trebuia să audă totul. Trebuia să-i privească în ochi și să-i simtă fiecare minciună.
— De ce eu? — întrebă ea. — Ai fi putut fugi, ai fi putut găsi altă cale.
— Pentru că te-ai îndrăgostit, — răspunse el, și un zâmbet amar i se desenă pe buze. — Erai perfectă. Prea perfectă. Și prea ușor de convins. Să semnezi, să ai încredere. Să-ți lași inima pe masă, crezând că ești iubită.
Elizabeth închise ochii o clipă. Durerea nu era fizică. Era ca o rană veche, care sângerează din nou. Dar nu avea să-l lase să o vadă slăbită.
— Și acum ce urmează, Sebastian? — întrebă ea. — Crezi că poți ieși pe ușă și să dispari din nou?
— Sincer? — făcu el o pauză. — Nu. Dar nici nu voi fi prins ușor.
Dintr-o mișcare bruscă, Sebastian sări în picioare și trânti masivul scaun de lemn în fața agenților. Unul se împiedică, celălalt scoase un spray paralizant, dar prea târziu — Sebastian deja sărise printr-o fereastră laterală, care dădea spre o grădină.
— Oprește-l! — strigă Thomas.
Elizabeth alerga deja. Fără să-și dea seama, trecuse pragul și se avânta în noapte, cu vântul smulgându-i părul și sângele pulsându-i în tâmple. Sebastian fugea spre ponton. Sub lumina lunii, o barcă cu motor îl aștepta.
Dar Elizabeth îl ajunse. Întinse mâna. El se întoarse. Un singur moment — privirile lor se întâlniră. În ochii lui nu era teamă. Doar regret. Dar nu pentru ce-i făcuse ei. Ci pentru că nu reușise.
— Nu ai să pleci, — șopti ea, cu vocea spartă.
Agenții ajunseră din urmă, iar în câteva secunde Sebastian era la pământ, cu mâinile încătușate.
Câteva luni mai târziu, în sala de tribunal, Elizabeth îl urmărea în timp ce era dus în boxa acuzaților. Îmbrăcat într-un costum gri închis, cu obrajii mai suciți, dar cu același zâmbet în colțul gurii, Sebastian o privi fără rușine.
— Te iubeam, știi? — șopti el când trecu pe lângă ea, însoțit de gardieni. — În felul meu bolnav, te iubeam.
— Iar eu, — răspunse ea calm, — în felul meu, te-am învins.
Verdictul fusese clar: tentativă de omor, fraudă, uz de fals, spălare de bani. 25 de ani de închisoare. Sebastian Richter devenise un exemplu. Iar Elizabeth — simbolul unei femei care nu doar că a supraviețuit, dar și-a luat viața înapoi.
Peste un an, Elizabeth stătea pe veranda casei părintești. Lângă ea, pe masă, stătea o fotografie alb-negru: ea, în rochia de spital, cu zâmbetul abia întrezărit. În mână ținea un certificat: „Viața. Reeditată.”
— Totul s-a schimbat, — șopti ea, privind cerul. — Dar și eu.
Și nu mai era victima. Nici logodnica trădată. Era Elizabeth Westbrook. Femeia care a învins moartea. Și s-a întors ca să scrie finalul.
