O fostă pianistă devenită profesoară de muzică, Livia începe să-i predea pian unui băiat talentat, pe nume Ionuț, despre care crede că provine dintr-o familie săracă. Eforturile ei de a-i cultiva talentul iau o turnură neașteptată atunci când află adevărul despre identitatea tatălui lui Ionuț – o revelație care amenință să dezvăluie totul.
Livia stătea lângă pian, degetele ei atingând ușor tastele la întâmplare, umplând încăperea cu note moi și dezordonate.
Orchestra fusese viața ei, visul ei încă din copilărie. Acum, acel vis dispăruse, iar odată cu el, siguranța ei. Directorul o concediase fără nici o ezitare, alegând-o pe fiica lui în locul ei.
Avea un mic loc de muncă, predând muzică unor adulți, dar abia dacă îi ajungea pentru chirie, fără să mai pună la socoteală mâncarea și alte cheltuieli. Frustrată, își puse mâinile pe claviatură și începu să cânte una dintre melodiile ei preferate, turnându-și emoțiile în fiecare notă.
Melodia începu ușor, dar pe măsură ce gândurile despre situația ei îi inundau mintea, juca din ce în ce mai tare, degetele lovind tastele cu o forță crescândă.
Când melodia se încheie, încăperea se lăsă într-o liniște profundă, de parcă ar fi absorbit durerea ei. Mâinile îi căzură limpede în poală, iar ea închise cu grijă capacul pianului, sprijinindu-și fruntea pe el. Liniștea era reconfortantă, dar nu rezolva problema.
În săptămânile care au urmat, a căutat joburi, aplicând la orice ar fi avut vreo legătură cu muzica. În cele din urmă, găsi o poziție de profesoară de muzică într-o școală. Nu conta prea mult ce învăța – respecta profund profesoarele.
Totuși, o parte din ea tânjea să creeze propria muzică, să-și verse sufletul în artă, nu doar să-i îndrume pe alții în a lor.
Dar fără alte opțiuni, acceptă locul de muncă. Școala era nerăbdătoare să o aibă; căutau pe cineva de luni de zile.
Primele zile au fost dificile. Nu era obișnuită să lucreze cu copii, iar aceștia păreau indiferenti față de modul ei liniștit și blând de a preda. Încercase totul – soundtrackuri de filme populare, melodii pop captivante – orice pentru a le stârni interesul. Dar nimic nu părea să rămână.
Apoi, într-o după-amiază, după ore, în timp ce rătăcea pe hol, o melodie ușoară îi atrase atenția. Urmări sunetul până la clasă, dând peste el pe ușă. Acolo, la pian, era Ionuț, unul dintre elevii ei. Cânta exact piesa pe care o exersase mai devreme în acea zi.
„Cânți la pian?” întrebă Livia, intrând în cameră.
Ionuț tresări, surprins. „Nu… nu chiar. Nu am mai cântat mult,” murmura, privind la taste.
„Dar tocmai cântai,” răspunse Livia, zâmbind larg. „Și foarte bine, mai ales pentru cineva de vârsta ta.”
Ionuț ridică din umeri.
Livia clătină din cap, surprinsă. Știa că chiar și mulți muzicieni instruiți nu pot cânta din memorie așa. „Ai vrea să înveți?” întrebă.
Ochii lui Ionuț se luminau, iar un zâmbet mic apăru pe fața lui. „Chiar? Mă vei învăța?”
Livia dădu din cap. Dar observă că fața lui se întrista aproape la fel de repede cum îi apăruse entuziasmul. „Ce s-a întâmplat?”
„Eu… nu pot. Adică, mulțumesc, dar… nu ne permitem,” spuse el liniștit.
Livia se uită la el cu gânduri. Își aminti că rar îl vedea mâncând la prânz cu ceilalți copii. Părea să fie mereu singur. „Nu trebuie să-ți faci griji pentru plată,” spuse ea cu blândețe. „Te voi învăța gratis.”
Fața lui Ionuț se lumină cu un zâmbet larg, iar fără avertisment, își aruncă brațele în jurul ei. „Mulțumesc!” spuse el.
În săptămânile care au urmat, Livia și Ionuț se întâlneau în clasa goală după școală, entuziasmul lor comun umplând încăperea. Livia privea uimită cum Ionuț cânta fiecare piesă nouă pe care i-o arăta, degetele lui mișcându-se peste taste cu o ușurință surprinzătoare.
Fiecare notă, fiecare acord, fiecare melodie părea să vină natural pentru el. Livia îl învăța notația muzicală, ghidându-l prin fiecare simbol și ritm.
Totuși, de fiecare dată se minună – oare chiar avea nevoie de aceste lecții? Talentul lui era crud, instinctiv, de parcă s-ar fi născut pentru a cânta.
Într-o zi, când Ionuț exersa o melodie nouă, Livia zâmbi și se apropie. „Te-ai gândit vreodată să cânti în fața unui public?” întrebă ea.
Ionuț ridică ochii, surprins. „Să cânt în fața lumii? Așa… în fața oamenilor?”
„Da!” răspunse Livia. „Festivalul școlii se apropie. Ai putea cânta o piesă acolo. Ești destul de talentat.”
Ionuț ezită, privind tastele de la pian. „Nu știu… Și dacă o să greșesc?”
„Nu vei greși,” spuse Livia cu căldură. „Ești gata și te voi ajuta. Vom alege o piesă împreună, ceva ce îți place. Poți chiar să alegi piesa.”
Ionuț își mușcă buza, încă nesigur, dar dădu din cap încet. „Bine, cred că aș putea încerca.”
Inima Liviei se umplu de bucurie. Nu se mai simțise așa de multă vreme. Să-l învețe, să o vadă pe el cum crește în încredere – îi umplea sufletul cu un sentiment de scop pe care nu știa că îl căuta.
În ziua performanței, Livia se plimba prin coridoarele aglomerate ale școlii, căutându-l pe Ionuț. Ochii îi scanau fiecare cameră, inima bătând din ce în ce mai repede cu fiecare moment în care nu-l găsea.
El trebuia să încheie spectacolul, iar timpul trecea. Alți profesori o opreau și o întrebau: „L-ai văzut pe Ionuț? E gata?”
Ea din cap, simțindu-se tot mai îngrijorată cu fiecare întrebare. Deodată, când se îndrepta spre scenă, Ionuț apăruse din culise, arătând agitat și fără suflare.
„Repede, trebuie să urc acum, înainte să mă vadă,” șopti Ionuț cu urgență, privind spre scenă.
Livia îi puse o mână blândă pe umăr, simțind neliniștea lui. „Stai puțin, Ionuț. Mai e un alt act. Pe cine te ascunzi? De ce ești așa speriat?”
Fața lui Ionuț se strânse, ochii lui se umplură de lacrimi. „Nu mă lasă să cânt. Și dacă află, mă va da afară. Nu vreau asta,” spuse el, vocea lui tremurândă.
Livia se aplecă la nivelul lui, vorbind calm. „Ionuț, hai să ne liniștim. Nimeni nu mă va da afară. Cine nu vrea să cânți?”
Ionuț își șterse ochii și privi în jos. „Tatăl meu,” murmura el.
„Tatăl tău?” întrebă Livia, surprinsă. „El… te abuzează?”
Ionuț dădu din cap repede. „Nu, doar că… nu vrea să cânt la pian.”
„De ce nu?” întrebă Livia cu blândețe, nedumerită. „Nu îți iau bani pentru lecții.”
„Nu e vorba de bani. E doar că…” începu Ionuț să explice, dar se opri brusc când o voce severă îl întrerupse.
„Ionuț!” strigă un bărbat, răspicat. Livia se întoarse, șocată să-l vadă pe Radu stând acolo.
Livia îl recunoscu instantaneu. Radu – fostul ei coleg din liceu. Amintiri din acele zile i se năvăliră în minte. Atunci fuseseră prieteni, poate chiar foarte apropiați.
Amândoi visaseră la un viitor în muzică, sperând la aceeași bursă pentru a urma cea mai bună universitate de muzică. Petrecuseră ore în șir exersând împreună, studiind, încurajându-se unul pe celălalt să se îmbunătățească.
Familia lui Radu nu fusese niciodată de acord cu visele lui. Părinții lui credeau că muzica era inutilă, că nu merita timpul fiului lor. Dar Radu continuase, ghidat de iubirea lui pentru muzică, păstrându-și visele secrete față de ei.
Ziua în care câștigase grantul fusese ziua în care totul se schimbase. Radu o privise, rănit și furios, și îi spusese că i-a distrus viața. Cuvintele lui „Te urăsc” o bântuiau de atunci.
Acum, stând în fața ei, văzu aceeași resentimente în ochii lui, de parcă nu trecuseră anii.
„Ionuț!” strigă Radu răspicat. „Ți-am spus să nu cânti muzică. Ți-am interzis!”
Ionuț privi în jos, vocea lui abia un șoptit. „Tată, îți pot explica…”
Livia, simțind frica lui Ionuț, se întoarse spre el. „Nu provii dintr-o familie săracă?” întrebă ea cu blândețe, deși știa adevărul. Radu moștenise compania tatălui său și nu ducea lipsă de nimic.
Radu râse disprețuitor. „Familie săracă? Probabil și-a făcut o poveste ca să nu aflu de lecțiile astea. A și încetat să mănânce la școală, sperând că nu-mi voi da seama.”
Livia își luă o respirație adâncă. „Dar de ce îi interzici să cânte muzică?” întrebă, privind fix în ochii lui Radu.
„Pentru că nu e ceva ce face un bărbat adevărat,” răspunse Radu ferm.
Livia simți că inima îi cade. „Radu, asta nu este convingerea ta, este a tatălui tău. Radu pe care îl știam eu iubea muzica, iubea să cânte la pian.”
Ochii lui Ionuț se măriră, surprins. „Tată, chiar cântai?”
Privirea lui Radu deveni dură. „Radu pe care îl știai tu s-a dus. Eram tânăr și prost. Acum înțeleg. Muzica nu e profitabilă, nu e ceva bărbătesc.” Se îndreptă spre Ionuț, apucându-i mâna și trăgându-l departe de scenă fără alt cuvânt.
Livia îi urmări cum se îndepărtau, inima bătând puternic. Nu putea lăsa asta să se termine așa. Fără să ezite, se grăbi prin hale și ieși în parcarea școlii. Îi văzu apropiindu-se de mașina lui Radu, Ionuț privindu-l în jos, înfrânt.
„Așteaptă! Radu, așteaptă!” strigă Livia cu o voce urgentă. „Nu poți să faci asta!”
Radu se opri, dar nu se întoarse. „Acesta este fiul meu,” spuse el tare. „Am tot dreptul să decid ce e mai bine pentru el.”
Livia își luă o respirație adâncă și se apropie. „Nu ai dreptul să-i iei asta. Ionuț este talentat, Radu. Știi și tu, și știu și eu. Merită această șansă.”
Radu se întoarse și o privi, cu expresia severă. „Și eu eram talentat odată. Am avut acea șansă, dar tu mi-ai luat-o. Acum văd că totul a fost o prostie.”
„Nu este adevărat,” spuse Livia, cu voce fermă. „Nu crezi asta, Radu. Și nu eu ți-am luat-o. Părinții tăi au refuzat să te sprijine. Ei nu ți-au văzut visele. Știu cât de mult te-a durut, dar nu-l lăsa să sufere și Ionuț.”
Privirea lui Radu se schimbă pentru o clipă, dar dădu din cap. „Este decizia mea. Ionuț nu va cânta muzică.”
Livia își înălță vocea plină de emoție. „Oprește-te, Radu! Nu este corect! Îi negi ceva ce iubește din cauza furiei tale – furia față de mine, față de părinții tăi. Ionuț merită șansa de a fi cine este. Aș putea să-i găsesc un alt profesor, dar are nevoie de asta. Nu poți să-i zdrobești acest vis.”
Ionuț vorbi șoptit, dar cu cuvinte clare. „Te rog, tată. Ascultă-mă. Lasă-mă să cânt.”
Radu îl privi pe Ionuț, ceva se schimbă în privirea lui. După o lungă pauză, dădu din cap încet. „O dată,” spuse el liniștit. „Poți să cânți o dată.”
Livia oftă ușurată. L-a condus pe Ionuț înapoi în școală și l-a ghidat până la scenă. Ionuț își luă locul la pian, degetele lui găsind tastele. Pe măsură ce cânta, încăperea devenea tot mai tăcută, captivată de frumusețea muzicii sale. Livia îl privi pe Radu și, pentru prima dată, văzu lacrimi în ochii lui.
„Aceasta a fost sonata mea preferată,” spuse el lui Livia, vocea lui fiind joasă. „Niciodată nu am avut abilități să o cânt.”
Livia zâmbi ușor. „Deci asta înseamnă…” începu ea, iar el dădu din cap, aprobând în tăcere. Inima Liviei se umplu de mândrie când se uită la Ionuț, simțind că el ar putea fi cea mai mare realizare a ei.
Spune-ne ce părere ai despre această poveste și împărtășește-o cu prietenii tăi. Poate îi va inspira și va aduce un zâmbet pe fața lor.
